Știuci în suspensie


Câteva fracţiuni de secundă. Atât. Apoi începe lupta. Drilul cu un peşte de dimensiuni considerabile îţi oferă întotdeauna doza de drog care te face să te întorci mereu la apă. Unii sar cu paraşuta, alţii pilotează motociclete la viteze infernale. Chiar dacă le faci şi pe astea, nu-ţi poţi refuza niciodată o partidă la ştiucă. Momentul cel mai încărcat, poate, este totuşi reprezentat de clipele scurse la recepţia atacului. Concurează probabil cu desprinderea către saltul în gol al paraşutistului, dintr-un avion în perfectă stare de funcţionare. Dacă am şti dinainte, probabil şi secundele iminente atacului ar avea o încărcătură considerabilă. Uneori însă, acesta pare să nu mai survină niciodată...

Lacul de sub dealul Sicului

Deşi de multe ori frecventăm aceleaşi locuri de pescuit, folosim aproximativ aceleaşi tehnici de abordare a peştelui şi, la primele lansări, punem mereu nălucile pentru care am dezvoltat cea mai mare afinitate şi pe care le cunoaştem cel mai bine, o nouă partidă la ştiucă parcă nu seamănă niciodată cu cele precedente.
Toamna nu şi-a intrat încă în drepturi. Apa e caldă, temperatura aerului e ridicată şi acalmia domneşte încă de la primii zori ai zilei. Nicio adiere de vânt. Deşi mai este mult până la îngheţ, Lacul Ştiucilor pare un mare patinoar pustiu. Niciun pescar. În ultima vreme, aici rezultatele au fost tot mai slabe deşi dominaţia ştiucii este de necontestat. Probabil că până la urmă, aceasta a reuşit să se impună mai mult decât ne-am aşteptat în faţa celorlalte specii. Pescarii de staţionar se plâng şi ei că s-a cam restrâns activitatea plăticii. Exemplare mai mici şi mai puţine.
Particularităţile lacului, aşa cum mai aminteam, nu îl recomandă ca un habitat specific ştiucii. Adâncimile medii de 4 metri merg, însă, adesea până la 8 şi chiar peste 10. Prezenţa unui strat considerabil de nămol şi lipsa vegetaţiei submerse în marea parte a substratului pun mereu beţe în roate pescarului. Aici, localizarea peştelui devine o chestiune de informaţie şi adaptare.

A fi sau a nu fi
Perioadele de scădere în activitate a peştelui sunt de obicei determinate de temperaturi extreme, foarte rece sau foarte cald, de lipsa oxigenului din apă, de lipsa hranei, de fluctuaţia presiunii atmosferice, variaţia volumului apei – creşterea sau scăderea ei – aceştia fiind printe cei mai importanţi factori pe care şi pescarul, la rândul lui, îi poate sesiza cu uşurinţă. Astfel de perioade pot dura mai multe zile şi nu înseamnă că peştele nu se hrăneşte, doar că o face mai puţin, mai discret, cu un consum minim de energie şi este mofturos, suspicios, nehotărât, cu alte cuvinte „nu pune botul“, cum îi aud pe mulţi pescari spunând.
Nici măcar venirea nopţii nu reuşeşte să producă suficiente schimbări încât să transforme serile sau dimineţile mai răcoroase în momente prielnice abordării unor ştiuci care par să fi dispărut cu desăvârşire.
Anul acesta nu ne-a oferit o vară lungă şi foarte călduroasă. Perioadele scurte de caniculă intensă au alternat cu unele mai lungi de ploi şi inundaţii, fapt care a dus la o subdezvoltare a vegetaţiei acvatice. Reducerea semnificativă a arealului de vânătoare a ştiucii, a locurilor de pândă şi ambuscadă, cât şi lipsa camuflajului oferit de abundenţa plantelor, împreună cu împuţinarea populaţiei de peşti paşnici se adaugă la condiţiile nefavorabile ale unor zile caniculare.
În aceste momente, răbdarea, stăpânirea, discreţia şi perseverenţa sunt calităţi de aur. Flerul, informaţia şi inspiraţia vă pot ajuta în localizarea corectă a peştelui şi, împreună cu o doză cât de mică de noroc, atât de necesară, sporesc totuşi considerabil şansele. Toate acestea merg, hai să spunem strună (din titan), cu un vobler suspending!

Voblerele dintre ape
Voblerele suspending nu mai au nevoie de nicio prezentare. Sunt voblere obişnuite, dar cu nişte calităţi neobişnuite. Pot fi de tip jerk, crank, swim, pull, flat, fat sau cum mai doriţi. Însă caracteristica lor de bază este faptul că prin construcţie, li s-a atribuit un raport masă/volum care dă la nivelul corpului voblerului o densitate identică sau apreciabilă cu cea a apei, făcând năluca să rămână, în perioadele de stopare a recuperării, între ape – cum se mai spune – sau nemişcată, suspendată. O altă caracteristică a lor este aceea că au corpul tare – năluci hard body.
Alegerea formei şi dimensiunii vor dicta nivelul până la care o putem face să coboare în masa apei şi tipul de mişcări pe care dorim să i le imprimăm – evoluţia ei. Caracteristicile voblerelor hard body – suspending le recomandă pentru un pescuit din punct fix, ancorat cu barca sau de pe mal, pe ape stătătoare sau cu debit foarte redus. Lucr şi mai important, ele sunt voblerele ideale pentru abordarea unei structuri care, suntem convinşi, ţine peşte. Perioadele mai lungi de pauză în apropierea structurii, după ce am adus năluca la adâncimea dorită, într-o apă limpede specifică zilelor liniştite de vară, oferă peştelui suficient timp să declanşeze un atac asupra ei, chiar dacă nu asta îi era intenţia iniţială. Ne aflăm din nou într-o situaţie în care peştele nu se hrăneşte, dar trebuie făcut să atace.
Alegerea unei culori inspirate – în asemenea cazuri una cât mai naturală, a unei posibile prăzi – împreună cu o prezentare corectă pot anula neşansa luptei cu nişte condiţii de pescuit de altfel total potrivnice.

Din lac în puţ
Lacul este înconjurat jur-împrejur de un perete înalt de stuf care se continuă în apă. La marginea acestuia creşte vegetaţia cu tulpină mai moale care se dezvoltă şi sub apă, coborând în câteva praguri scurte şi abrupte. În anii trecuţi, se formau adevărate canale prin uriaşele structuri conglomerate de plante, iar pragurile erau mult mai lungi, mai înălţate şi coborau mai domol. Când apa era limpede şi căpăta reflexe de turbiditate, cu ajutorul ochelarilor cu lentile polarizante asistam la spectacolul unui peisaj asemănător unei jungle scufundate. Identificarea unor structuri submerse cât mai mari, care oferă multe locuri de adăpostire, vânătoare şi pândă, este primul pas care trebuie făcut. Acum apa e limpede şi neagră, dar nu întrezărim nimic. Pare un imens lac fără fund, iar singura soluţie este apropierea de mal. Structurile izolate, la o oarecare distanţă de mal, dar care ajung să străpungă pelicula apei, pot adăposti la bază exemplare capitale. Micile movile de pe fundul apei au avantajul de a nu ţine nămol şi de a permite plantelor să se dezvolte, semănând unor insule de verdeaţă. Şi acestea sunt locuri foarte bune de explorat cu nălucile.

Pescarul potrivit la locul potrivit
Primele lansări sunt perpendicular pe linia malului, la o distanţă apreciabilă, 25-30 de metri. Recuperările sunt lente, cu multe pauze şi svâcniri scurte din lansetă. După o duzină de lansări în evantai până în buza stufului, cu recuperări succesive pe acelaşi traseu pentru a exploata la maximum locul, mă mut chiar în zona în care am pescuit, la doar doi metri de mal şi mă ancorez.

Vor urma lansări în lungul malului, scurte, apoi tot mai lungi, până ce ating distanţa maximă a lanseului, traseu pe care voi face din nou mai multe recuperări succesive. Motivul pentru care folosesc această abordare este ca un eventual atac şi capturarea unei ştiuci să nu îmi compromită şansele pe care le-aş mai fi putut avea în drumul ştiucii în dril până la barcă prin tulburarea sau îndepărtarea altor exemplare care stau la pândă.

Zona cu dinţi
Ceea ce nu trebuie să uităm când pescuim cu un vobler suspending este că vrem să îl ţinem cât mai mult timp în zona identificată ca zonă potenţială de atac. Determinarea acestor zone nu este cel mai uşor lucru, dar este cel mai adesea reprezentată de marginile structurilor izolate de care vorbeam mai sus, de zona de delimitare a pragurilor din apropierea malurilor şi găurile ori canalele care se formează în aglomerările de vegetaţie. Când lansez în apropierea malului, aştept ca năluca să plonjeze în apă şi chiar atunci fac prima pauză. Atacul poate surveni chiar în acea secundă.
Când ştiucile sunt dezinteresate şi retrase tare în maluri, o astfel de lansare poate aduce năluca la doar câţiva centimetri de peşte. Acestuia îi trebuie câteva fracţiuni să iasă din apatie şi să identifice năluca, timp în care se şi decide asupra atacului. Următoarea mişcare a pescarului trebuie să fie una scurtă şi uşor smucită, care să nu scoată năluca mai mult de o jumătate de metru din zona unde a făcut contact cu apa. Urmează din nou o pauză în care voblerul stă suspendat o secundă-două şi acesta este momentul în care survin majoritatea atacurilor. Chiar dacă nu am activitate, continui recuperarea în aceeaşi manieră, executând recuperări scurte şi pauze mai lungi, având grijă în acelaşi timp ca, în perioada de repaus, să ţin firul cât mai întins pentru a sesiza atacurile fine ale peştelui. Şi după ce voblerul iese din zona fierbinte a vegetaţiei şi adăposturilor, păstrez pasul de recuperare a nălucii până la barcă, ştiuca urmărind uneori din aproape în aproape şi aşteptând doar un moment prielnic pentru a ataca. Atacul în asemenea situaţii poate surveni adesea de sub nălucă.
Abordarea structurilor izolate se face prin lansări lungi, dincolo de zona de ţintă şi recuperarea nălucii se face de o manieră care să o aducă la nivelul şi în locul dorit când ajunge în imediata apropiere a structurii, în zona de atac de care vorbeam, unde trebuie menţinută cât mai mult, dar totuşi fără pauze prelungite.

Voblerele cele mai reuşite sunt cele care reuşesc să învingă perfect atât Gravitaţia cât şi Forţa Arhimedică. În momentul stopării, acestea efectiv îngheaţă. Dacă sunt şi de tip jerk, construcţia le permite să evolueze aproape pe loc, executând mişcări naturale de o deosebită eficienţă, sub acompaniamentul pescarului, bineînţeles.

Înapoi în joc
Atacurile nu se lasă aşteptate. Nu multe, nehotărâte şi exemplare mici ce rar depăşeşc 40 de centimetri, care se luptă mai mult cu voblerul decât cu puterea lansetei pe care oricum nu o pot învinge. Am parte şi de câteva rateuri, lovituri scurte şi înfundate sau un simplu scuturat energic care nu dă nici timp de reacţie.
Locurile liniştite, mai adânci şi cu vegetaţie mai densă aduc şi exemplare mai mari, dar după minute bune de insistenţă şi lansări efectuate constant, pe acelaşi traseu, într-o maximă discreţie.
În ciuda apatiei de care dau dovadă şi a slabei intensităţi în hrănire, peştii luptă fabulos. Ştiucile bine trecute de 3 kilograme fac chiar două sau trei plecări de lângă barcă până să abandoneze lupta. La eliberarea lor, perioada de revenire durează ceva mai mult, de aceea e bine să nu le dăm drumul imediat ce le-am pus înapoi în apă. Lipsa oxigenului, efortul din timpul luptei şi diferenţa de temperatură a apei pe care o suportă exemplarele extrase de la mai mult de 3-4 metri adâncime le poate pune viaţa în pericol.
Pentru resuscitare trebuie să ţinem peştele complet sub apă, în poziţie orizontală – poziţia lui normală de deplasare – şi să-l mişcăm uşor înainte şi înapoi pentru o bună şi rapidă oxigenare a branhiilor. Când eliberăm un peşte, e bine să nu îi dăm drumul până ce nu ne asigurăm că şi-a revenit complet. Aceasta coincide cu plecarea lui destul de vioaie din mâinile noastre, înapoi spre libertate, înapoi la vânătoare, înapoi poate spre o altă partidă de pescuit.

Daţi un leu pentru trofeu
Nu ezitaţi totuşi să alegeţi doar modelele despre care, chiar dacă mai scumpe, aţi aflat că faima le este confirmată şi de realitate. Deşi nu mai am energia de odinioară şi sunt aproape obligat de vârstă să folosesc mulinete mai uşoare, mi-am dat seama că pentru ştiucă sunt preferabile mulinete medii şi nu „bijuterii din acelea mici”, pentru că aici solicitarea lor este foarte mare. În câteva zile bune de pescuit putem „termina” o mulinetă care altfel părea rezistentă şi atrăgătoare. Eu folosesc un Shimano Stella 3000 FD, e mai robustă ca suratele ei mai mici, are un tambur destul de mare şi este incredibil de uşoară. Nu este nevoie de tambur mai mare doar ca să încarci fir mai mult, ci şi fiindcă altfel se comportă firul care stă pe un tambur cu diametrul ceva mai mare şi cred că şi recuperarea e mai bună.
La un preţ acceptabil, însă, am luat o Daiwa Procaster 2500, destul de asemănătoare cu prima, dar evident mai grea. De obicei iau o singură lansetă cu mine. Am, însă, două mulinete asemănătoare pentru că „şansa” ca una să aibă probleme e suficient de ridicată. Se poate pierde năluca împreună cu mult fir, pot apărea peruci greu de descâlcit şi atunci cea mai simplă soluţie e înlocuirea tamburului, la mulinetele care au unul de rezervă, dar alteori se impune măsura radicală a schimbării întregii mulinete.

Iţe fără fiţe
Firul e întotdeauna important, nu sunt un sfătuitor neutru pentru o alegere între cele două alternative: nailon sau fir textil. Am fost şi încă mai sunt adeptul, aproape în exclusivitate, al nailonului moale, mai nou al celui low memory care se încurcă mai greu. Din această perspectivă, nailonul acceptabil pentru ştiucă are diametrul între 0,25 – 0,35 mm. Firul de 0,30 pare să fie calea de mijloc în care se armonizează rezistenţa la rupere, cu uşurinţa cu care se lansează relativ bine şi cu năluci mai uşoare. Atenţie! După fiecare partidă serioasă de pescuit trebuie să rupeţi aproximativ 70-100 de cm de fir de nailon de lângă montură pentru că acolo nailonul suportă cea mai mare frecare; când biciuim la lansare, viteza trecerii firului pe inel e foarte mare şi, oricât de bun ar fi nailonul şi inelul de vârf, firul are tendinţa de a se aplatiza şi zimţui. Prin mai mica sa rezistenţă la rupere, nailonul presupune, în schimb, o mai mare preocupare din partea noastră pentru îmbunătăţirea tehnicilor de recuperare a capturii. În urmă cu ani, nişte amici au dorit să mă convingă să trec la folosirea firului textil. Temperamentul meu nestăvilit, aruncările prea rapide şi energice m-au făcut să pierd câteva năluci chiar la lansare, să înnod firul destul de des şi, întrucât lucruri similare se mai întâmplau şi câtorva amici de-ai mei, care altminteri se descurcau excelent cu nailonul, am decis că firul textil nu este pentru mine. Recent însă, am fost la pescuit în compania unui tânăr care, deşi nu avea aceeaşi energică dinamică a lansărilor ca mine, reuşea să arunce cu fir textil năluci uşoare la distanţe mari, chiar împotriva unui vânt moderat. Am cercetat şi am văzut că firul textil a evoluat mult în bine în ultimii ani şi am decis că trebuie să reîncerc să-l folosesc mai temeinic.
Am primit un fir textil de calitate şi mi-am propus ca în acest an să lansez aproape în exclusivitate cu fir textil. Trebuie însă menţionat amănuntul că firul textil bun, în ciuda calităţilor sale, teoretic superioare nailonului, este şi mult mai scump. Abia după folosirea intensă în acest sezon voi putea avea o părere cât de cât avizată în dusputa de azi dacă firul textil a detronat sau nu nailonul la pescuitul la ştiucă.

Detaliile fac drillul
Vârtejuri, strune, agrafe: Am preferat vârtejurilor mici pe cele medii. Prezintă mai multă siguranţă şi se învârt mai bine. Fiind un „metalist” bătrân, la fiecare „lingură” din trusa mea am montat un vârtej, iar struna, la rândul ei, are un vârtej cu agrafă la capătul unde se prind lingurile şi chiar un vârtej la capătul de unde se prinde firul. N-am sesizat ca ştiuca să fie deranjată de prezenţa celor trei vârtejuri. Singura condiţie este ca aceste vârtejuri să aibă o dimensiune rezonabilă pentru a nu determina ştiucile sau bibanii să le atace. Cred că prezenţa vârtejului atât la nălucă cât şi la agrafă are mai multe avantaje decât dezavantaje. Năluca se va mişca mult mai bine chiar la viteze mici, iar nailonul se va încâlci mai greu. Pentru Deltă e esenţial ca agrafele să nu aibă acele „mustăţi” exterioare la locul de închidere, care vor agăţa mereu vegetaţie, în special mătasea broaştei. Închiderea ar trebui să se facă numai pe interior. Din păcate, tipul de agrafe care agaţă buruieni e mai comun decât agrafele pe care le recomand… Atenţie, există năluci, altele decât blinkerele clasice, la care nu se recomandă folosirea vârtejurilor (e vorba de unele voblere etc., chiar unele rotative merg mai bine fără vârtej). De aceea este bine să citiţi şi să priviţi cu atenţie prospectele şi schiţele montării unor modele de năluci pe care nu le-aţi mai folosit, iar dacă informaţiile lipsesc, apelaţi la cei cu mai multă experienţă.

Dinte contra minte
Strunele au rolul de a împiedica muşcarea firului de către ştiucă. Cele mai vechi sunt din sârmă oţelită destul de subţire şi, în ciuda faptului că azi există o multitudine de modele mai noi la care recurgem aproape toţi (împletite din liţe fine de oţel, din titan, din kevlar...), eu încă înclin să cred că acelea clasice din sârmă oţelită, deşi nu prea se mai folosesc, au calităţi care ar trebui să ne facă să nu renunţăm prea uşor la ele. Dar cred că acesta este locul în care fiecare trebuie să se dea cu capul de grinda de sus pentru a vedea pragul de jos. Oricum ar fi, eu nu aş recomanda pentru blinkerit strunele foarte lungi, cele de 15 cm cred că îşi pot împlini foarte bine menirea. Strunele trebuie verificate de mai multe ori în timpul pescuitului şi trebuie schimbate imediat ce observăm probleme. Schimbarea strunei (când nu e vorba de cele de titan, pretenţioase şi scumpe) precum şi tăierea primilor 70 cm de nailon de lângă strună după fiecare partidă de pescuit ne va scuti de necazuri mult mai mari. Azi nălucile sunt scumpe, iar capturile destul de rare pentru a ne permite să le pierdem cu uşurinţă numai pentru că „ne-am scumpit la tărâţe”.